Clujeanul obişnuit

Nu ştiu ce m-a făcut să ies din starea mea de resemnare hibernală faţă de cotidian şi să scriu despre Cluj între pandemie şi război la graniță. Poate ciuda c-aveam parte de o năpastă (covidu`) aproape banalizată, cu care mai că mă obişnuisem, da` nu ştiam, poate că prea ușurat răsuflasem la ridicarea restricțiilor. Eram fericiţi şi nu ştiam, scriau unii pe Facebook.

Sau credeam c-apropierea primăverii mă va scoate nițel din starea de auto sau semi-izolare, şi-o să mai uit de facturile umflate la gaz şi la curent, dar nu. L-a mâncat în fund pe barbarul de la Răsărit s-arate lumii că vrea să fie auzit când cere garanţii de securitate şi-a început ceea ce doar el și-ai lui numesc „operațiuni speciale” în Ucraina. Așa că diminețile de martie, în loc s-aducă lumină și-un pic de soare cu dinți după nopțile reci, și niscaiva astenii de primăvară, au venit cu semnale tot mai apropiate de granița de nord-est. Pe care-o mai trece din când în când câte-o dronă, de care aflăm doar după ce pică într-o ogradă, accidental.

Nu știu nici ce m-a făcut să pun, tot accidental, la acele gânduri, o imagine cu steagul Ucrainei arborat la Cluj. Un gest al primarului în ton cu PR-ul său de ins „pe val”, care m-a lăsat destul de rece, așa cum mă lasă acțiunile populiste ale administrației sale din ultimii ani. Un gest simpatic în sine, dar inutil, ca efect. O demonstrație de empatie cu ucrainenii în tranzit prin Cluj, un gest care poate să fi-nsemnat ceva pentru ei, măcar o secundă, la intrarea în oraș.

Să fi fost o-ncercare palidă de recompensare a prânzului mai scump în Cluj ca-n altă parte a țării? Ori a chiriilor mai mari, mult prea mari, în opinia mea. Dar no, eu mă simt încă un chiriaş, nu proprietar, aici, în marele Oraş de pe Someşul Mic. La fel, îs simplu cetăţean, nu vreun (vice)primar sau consilier local, să-mi pot da cu părerea despre administraţie şi gesturile sale simbolice.

Doar că, în loc de comentarii la cele scrise duminică, m-am trezit cu reacţii la… poza „furată” de pe cluj24.ro şi reinserată aici. Iar asta m-a făcut să reflectez nițel la o specie pe care-o credeam pe cale de dispariţie: clujeanul obişnuit. În naivitatea mea, cel care-l votase de trei ori la rând pe Funar şi de încă cinci pe Boc era pe cale să se mute înapoi la ţară. Sau, măcar se resemnase cu statutul său de (a)mărăştean, mănăşturean sau untolder, uitându-și șmecheria undeva pe la mansarda ori subsolul ponosit. Ei bine, nu. Clujanul (sic!) obișnuit s-a întors, ori a ieșit și el din hibernare, ca mine și ca ursu`.

Sau a fost pe-aici tot timpul, doar că nu-și mai făcuse el simțită prezența, ori nu-l observasem, prea adâncit în ale mele. A fost de-ajuns un simplu gest din ăsta simbolic, demonstrativ, sau cum vreţi să-i ziceţi, ca să se activeze. Hop și el: păi de ce, dom`le, steagul ăla! De-aia bre, c-așa a vrut primarul. Că de-aia l-ai votat, fiindcă te credeai mai cu moț, sau pen` c-a pus Cluju` pe harta DJ-ilor de pretutindeni. Eh, ai cântat (și votat), acuma joacă; că doar o singură dată votezi tu, patru ani îți cântă el.

Sau poate că mă-nșel și nu există clujeanul obișnuit, iar „clujanul contemporan” i-o figură mai eclectică, greu de prins în tipare – fie ele și electorale. Un amestec de nostalgici + vinituri + „plecături” sau diasporeni care încă se mai simt clujeni. Habar n-am. Poate că nu-i nicio medie, sau un şir de prins în cifre, n-o fi regula, ci excepţia de la tiparul obişnuit al șmecherului de oraș. Nu mă pricep și nici nu-s plătit precum cei de la UBB ca să-mi dau cu părerea pe subiect.

Să studieze cei avizați cine e, cum e în 2022 și ce vrea clujeanul obișnuit, așa cum au studiat traficul, PUG-ul, centura, metroul și alte subiecte de interes general. Pe bani serioși, nu pe povești, deși… mă îndoiesc că-și va risipi cineva timpul și banii pe-așa ceva. Poate după recensământ. Așa prin 2023, că-i an pre-electoral și-abia atunci se justifică să-ți bați capul cu chestii de-astea, minore. Să te-ntorci la bobor, carevasăziq, să vezi ce-i mai trebuie ca să-ți dea votul. Uleiul și făina s-or scumpit și se vor scumpi. Apare, observă Dragoș Damian, specula de război – cea de pandemie se răsuflase.

Faceți un experiment: puneți un chitarist la un colț de stradă și observați cât strânge în pălărie în x ore. Sau aranjați un scandal, o bătaie, în același colț. Pariez că se va strânge lume ca la urs. Dar e momentul să mă opresc aici, pentru că am scris multe şi nu v-am zis mai nimic (dacă nu ştiţi să citiţi printre rânduri), iar asta-mi aminteşte de perioada când scrisul și cititul erau o investiție de timp și resurse pe care nu și-o permitea chiar oricine. Omul trebuia să-și producă singur hrana, o activitate care-i ocupa cea mai mare parte a timpului, dar măcar avea berechet şi muncea din greu.

Muncile intelectuale nu erau la prea mare căutare (nici azi nu sunt cele mai bine plătite) şi-apoi, trebuia să ai un motiv, vreo nevoie, ca să-ți dedici timpul scrisului sau cititului. Iar pe-atunci nu erau două activități distincte, ci trebuia să știi să cetești, înainte să scrii ceva. Acu` oricine poa` să scrie, chiar dacă nu citește decât pe facebook. Revenind la re-(sic!)apariția clujanului obișnuit, mă consolez, cu toate angoasele mele post-pandemice, că acidul corodează mai mult ceaunul în care stă decât vasele în care se (răs)toarnă din când în când.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.