Ajutoare pentru cei ce au

În jur de 10.000 de firme noi – sau potențiali beneficiari – aşteaptă de luna aceasta lansarea programului „Start-up Nation 2022”. Un fel de încurajare a antreprenoriatului român, așa cum se vede (sau se crede că funcționează) el de după ghișeul funcționarului. Programul, ca mai toate noile „ajutoare” din fonduri europene, uită cu totul de firmele înființate în 2019.

Ca să aplici la noua măsură 3, mutată pe POC, trebuie să ai firma înființată înainte să fi avut de a face – poate doar să fi auzit vag – de SARS-CoV-2, adică până la 31 decembrie 2018. Dar ca să aplici la SUN, trebuie să ai o firmă din 2020, altfel ești prea vechi. Programul a fost sucit și învârtit de noua guvernare, care l-a rebotezat în 2020 (pe hârtie doar) de la Star-Tech Innovation, la ReStart Nation…

…fără a recunoaște cineva onest că, de fapt, ministerul pentru IMM nu are bani pentru a-l implementa. Măcar să nu le fi dat speranțe deșarte antreprenorilor, niște optimiști, dacă nu chiar naivi prin definiție. Așadar tocmai firmele înființate în anul blestemat al pandemiei, de către oameni care n-au ales să stea acasă și să salveze lumea (sau nu și-au permis să facă asta?), sunt uitate de la finanțare.

În perioada 2019-2022 banii pentru antreprenori s-au dat greu, când s-au dat, sau s-a mințit că se vor da. Iar SUN nu a existat decât ca idee, sau ca negare a ideii, și tot ce s-a reușit în acesști trei ani de îndatorare maximă a Statului român a fost decontarea proiectelor pe SUN la care se angajase deja.

După cum a anunțat noul ministru liberal al IMM-urilor, în cadrul acestei ediţii nu vom mai puncta numărul de salariaţi. Acesta a precizat că locurile de muncă nou create vor constitui o condiţie, însă nu vor mai fi punctate. „Granturile vor fi tot de 200.000 lei. Granturile maxime vor fi tot de 200.000 lei pentru o ţintă de 10.000 de beneficiari”.

O altă noutate a programului este că va avea un pilon dedicat celor din diaspora cu alţi 1.000 de beneficiari, tot cu granturi de până la 200.000 lei. „Noi am structurat lucrurile în felul următor: în condiţiile în care aplicantul se va angaja la doar un salariat, grantul va fi de 100.000 de lei, dacă se va angaja la crearea a cel puţin două locuri de muncă, grantul va fi de 200.000 lei”, a mai spus ministrul.

Adică e tot un program social, dar nu chiar așa mare, iar componenta socială nu va fi punctată, dar va constitui o condiție. Iar ce ți se dă cu o mână, ți se va lua cu alta. Plus că trebuie să cotizezi la un consultant, adică să ai ceva cheag, nu doar banii de supraviețuire de la o lună la alta.

Ukraina în Europa

Nu știu de ce nu-mi place să citesc, să scriu sau să aud vorbindu-se de războiul de la granița de nord-est a țării. Nu e ca și cum vreau să adopt politica struțului, ca și cum aș crede că dacă ignor problema ea nu există, dispare, ori se estompează cu timpul. Știu că este un conflict serios acolo, cu rădăcini istorice, și că va mai dura. E ceva declanșat în urmă cu mai bine de opt ani, așa că degeaba ne așteptăm să se termine în câteva luni.

În opinia lui Oleksiy Reznikov, ministrul Apărării Naționale din Ucraina, cel puțin până la sfârșitul acestui an, când vor reuși să-i respingă (din iunie) și apoi să-i alunge pe invadatori. În opinia lui Vladimir Putin, până când rușii își vor atinge toate obiectivele. Ucrainenii au declarat Crimeea, Sevastopol și (mai nou) republicile „populare” separatiste Donețk și Lugansk drept teritorii ocupate temporar.

Rușii, pe de altă parte, au inclus Republica Crimeea și orașul cu însemnătate federală Sevastopol în constituția Federației Ruse, după „referendum”, și pregătesc alte asemenea formule juridice și în teritoriile recent ocupate din sud-estul Ucrainei. Notez toate astea aici deoarece pentru mine, Ucraina este o țară de care aproape n-am avut habar, dincolo de simpla sa prezență pe hartă, undeva în nordul României.

Asta și pentru că n-am fost vreodată pe acolo, deși azi îmi pare rău că n-am văzut Odesa măcar, ce să mai zic de Kiev – dar măcar acest oraș sper c-o să pot să-l mai văd, cândva. Din copilăria îndepărtată îmi amintesc vag de bicicleta Ukraina, mare și grea – de nene navetist – cu far cu dinam și portbagaje față-spate. Ukrainele erau cam ca Tohanurile de mari, dar niște biciclete mult mai bine făcute: aveau roți de 28 și mergeau lejer cu 40km/oră.

Mai recent, în trecutul apropiat, am auzit de Ucraine doar când venea vorba de traficul de țigări sau de rackeți, nimic bun de reținut, la o adică. Iar acum îmi pare rău, așa că o să-mi repar greșeala cu Moldova de peste Prut și o să merg la Chișinău anul ăsta, cu prima ocazie. Dar ca să revin la Ukraina pe care, din păcate, războiul mi-a adus-o în atenție: dacă n-a fost până acum o prezență reală pentru mine (și aș fi preferat să rămână așa), acum am aflat că este, ca teritoriu (suprafață) cea mai mare țară din Europa.

Ucraina face parte din Europa Orientală (un alt termen nou pentru mine, care operasem până acum doar cu noțiunea Europei Centrale și de Est) și are o populație de aproape 42 milioane de oameni, fără Crimeea, și o densitate a populației mică, de 72 persoane/km². Iar acum va fi și mai mică, pentru că valul de plecări continuă: 4 milioane de persoane au părăsit deja țara, care a căzut sub Polonia în statisticile privind numărul de locuitori, mai ales că peste 2,5 milioane au ales să fugă chiar pe acolo din calea războiului, iar 750.000 vor să și muncească în Polonia (articol preluat parțial de aici).

Pe la noi au trecut deja în jur de 700.000 de persoane, dar România e încă un teritoriu de tranzit pentru sutele de mii de ucraineni și zecile de mii de străini care munceau sau studiau în țara vecină. Ministerul de Interne nu știe sigur câți au rămas în România, dar se vorbește de o cincime – cifre IGP. Dincolo de faptul că am avea ocazia să ne echilibrăm acum balanța comercială cu Ucraina (din 2015 avem deficit în schimburile cu ei, după ce până în acel an eram pe plus), ce mai avem noi de împărțit cu ei este Insula Șerpilor, unde se spune că este mormântul lui Ahile.

Dacă nu cred că este momentul să ne hazardăm acum cu Moldova, cred că pentru România războiul rușilor cu ucrainenii ar fi un motiv bun să revendicăm Insula cu pricina, mai ales că este un obiectiv strategic, atât dpdv. militar cât și (mai ales, pentru noi) economic, datorită resurselor din platoul continental pentru care ne-am judecat cu Ucraina la Haga. Mica insulă amenință să devină în cele din urmă un călcâi al lui Ahile pentru apărarea ucraineană.  Ocupând pe termen lung insula, Rusia ar deveni capabilă să blocheze (sau să apere) orice export de mărfuri prin portul Odesa.

 

Branding și criză

E clar că trăim sub auspiciile unei alte crize economice, după bula imobiliară din 2008-2009 și pandemia începută în 2019. Paolo Gentiloni, comisar pentru Economie al Uniunii Europene, declara recent că războiul din Ucraina nu va provoca o recesiune în Europa, dar va determina o încetinire a creşterii în acest an.  Gentiloni a avertizat sâmbătă că prognoza actuală, a unui avans de 4%, nu mai este viabilă, iar criza din Ucraina va duce la o perioadă de creştere mai lentă pentru cele 19 ţări care folosesc moneda euro.

Ok, deci nu e o nouă criză încă, dar nici revenire după precedenta nu mai pupăm. Așa că rămâne cum am stabilit, noul normal depinde de vreo trei factori: durata războiului din Ucraina, apoi dacă dinamica sancţiunilor se va extinde asupra exporturilor de energie ale Rusiei (și europenii vor fi nevoiți să ocolească propriile restricții pentru a putea achita gazul în ruble) plus modul în care criza din Ucraina poate afecta încrederea investitorilor şi a consumatorilor.

Una din primele concluzii post-pandemice a fost că brandurile trebuie să comunice în continuare la fel de, dacă nu chiar și mai clar. În primul rând pentru că ea, comunicarea, poate stabiliza sau distruge oportunități de afaceri. Și, chiar mai important, poate ajuta oamenii sau, dimpotrivă, poate genera confuzii; nu în ultimul rând, companiile mari sau mici, împreună cu întreprinzătorii individuali, împrumută din optimismul lor (uneori exagerat) societății.

Pandemia ne-a afectat atât pe persoană fizică cât și la nivel de organizaţii şi organizare a micilor entități economice în care funcţionăm. Într-o Românie a tuturor tranziţiilor, care cu tot PR-ul mai mult stagnează în loc să producă schimbări structurale spre mai bine, a reformelor care mai mult strâmbă decât îndreaptă, a heirupismelor care consumă, fără prea mare efect, resurse financiare şi umane, ca să nu mai vorbim despre oportunităţi, multe firme sunt pe cale să-şi schimbe ori şi-au schimbat deja profilul activităţii.

În aceste condiții este important să spunem lucrurilor pe nume: nu doar consumul se va restrânge, ci și posibilitățile companiilor de a-l încuraja. Autorităţile din Germania, Ţările de Jos şi Austria au anunţat deja intrarea în primele etape ale stării de urgenţă energetică şi au cerut cetăţenilor să treacă la reducere consumului de gaze şi electricitate. Următoarea etapă va fi raţionalizarea. Era nevoie într-adevăr de o adaptare a bugetelor, fie că urmează restrângerea, conservarea şi direcţionarea acestora cât mai precaut, însă blocarea totală a canalelor de comunicare nu este o soluție nici măcar pe termen scurt.

Brandurile puternice sunt cele care găsesc resurse de exprimare și se pot adapta vremurilor. Iar mărcile în devenire, ale firmelor care până în acești an încă își consolidau poziția în piață, trebuie să continue! Nu cât de mult pot sau vor să comunice brandurile contează acum, ci mai important este „ce anume” și „cum” comunicăm în aceasta perioadă delicată. Dacă până acum ne-am tot întrebat cum vom funcţiona în condiţii post-pandemice, încă nu am tras linie, nici pe departe. În ce privește comunicarea, cel mai probabil că majoritatea publicitarilor (deși brandingul face parte din serviciile, industriile sau agriculturile neesențiale) se vor număra printre supravieţuitori.

Dar acest lucru va fi mai evident doar când semnele crizei se vor estompa, lasând loc semnelor progresului economic, care nu sunt doar banalele macarale, ci şi panourile + semnele luminoase, ca și bannerele şi meshurile care ne colorează orașele.

Ce afaceri mai merg și ce firme se închid

Ultimii trei ani nu au fost cei mai buni pentru afaceri în România, 2020 și 2021 din cauza pandemiei iar acum, 2022, din cauza războiului de la granița de nord a țării. Anul trecut, când Putin desfășura exercițiul ZAPAD-21 de care NATO nu părea prea îngrijorată, se vorbea de 75.000 insolvențe declarate și se anunța o cifră rotundă – în jur de 100.000 alte firme în dificultate, pe cale să pună „lacătul pe ușă”.

Peste 100.000 de firme din România se află, în prezent, într-o situație de risc, pe fondul creșterii semnificative a costurilor operaționale, extinderii blocajului financiar, accesului tot mai dificil la finanțare și accentuării neîncrederii în relațiile de business.

Declarația de mai sus aparține analiștilor Sierra Quadrant, companie de consultanță pe piața insolvenței din România. Potrivit acestora, pe fondul problemelor operaționale, blocajul financiar din economie s-a accentuat semnificativ, depășind la final de 2021 cifra de 320 de miliarde de lei, un nivel fără precedent în ultimii 10 ani.

Durata medie de plată a facturilor a crescut la 145 de zile în 2021, faţă de 120 zile în 2020. Regiunile cele mai favorabile afacerilor au înregistrat și cele mai multe insolvențe. În ce privește domeniile de activitate, în topul insolvențelor s-au situat firmele de comerț și cele de construcții. 700 de companii cu activitate în construcţii au ajuns în insolvenţă sau faliment în 2021. Dintre acestea, trei raportaseră afaceri de peste 100 de milioane de lei în 2020, restul situându-se sub acest prag, potrivit datelor transmise de Ofi­ciul Naţional al Registrului Comerţului la solicitarea ZF.ro.

Majoritatea afacerile care nu ofereau bunuri indispensabile au avut de suferit. De ce? Lipsa locurilor de muncă, plus teama firească de a rămâne fără bani și de-a trăi de pe o zi pe alta, au făcut ca oamenii să înceapă să-și achiziționeze doar bunuri necesare, ceea ce înseamnă că firmele mici au rămas fără activitate, confruntându-se cu dificultăți financiare majore.

După ce în anii anteriori, pre-pandemici, se putea observa un fenomen de atomizare („spargerea” unor firme mari și mijlocii în microîntreprinderi, prin migrarea angajaților), în pandemie activitatea economică (ce a mai rămas din ea) s-a concentrat în firmele mari, care au avut suficiente resurse pentru a-și păstra angajații și comenzile.

Odată cu picajul sau intrarea în silenzio stampa a dezvoltatorilor imobiliari (nu mai sună nimeni) o nouă afacere, trecută inițial la „și altele” salvează agențiile forțate în fiecare lună s-o ia de la zero cu vânzările: administrarea de imobile, despre care urmează un articol distinct – o afacere mică, dar voinică și cu perspective.

Ucraina ca scuză

În prag de criză economică după pandemie (nu se mai vinde aproape nimic exceptând, desigur, mâncarea), cu facturi mari la curent şi imposibile la gaz, găsim totuşi motive să nu facem mare lucru. Vecinii de la nord-est îşi zăngăne armele, rachetele şi dronele, aşa că aşteptăm să vedem ce se-ntâmplă, ca şi cum destinul nostru ar depinde de rezultatul războiului vericid din Ucraina.

Sigur că trăim într-o lume interconectată dar, de fapt, unii încearcă deja să profite, aşa cum remarca boss-ul Terapia, Dragoş Demian – a apărut specula de război. Mai există şi Ucraina ca scuză ca să nu facem nimic. Orice vânzare e o negociere între argumentele tale de a plasa un bun sau serviciu şi motivele celuilalt de a nu-l cumpăra acum. Iar situaţia din Ucraina este oferită ca scuză, uneori cu mici variaţiuni:

Nu mă lasă soţia să umblu la bani până nu se linişteşte conflictul.

Păi s-ar putea să nu te lase vreun an-doi, aşa că uită de ei. În cazul ăsta ne vom întoarce la troc, între bărbaţi, şi numai femeile vor face tranzacţii pe bani, asta după ce se vor plânge de drobul de sare. Realitatea e că majoritatea abia-şi plătesc facturile, ce să mai vorbim de investiţii, aşa că ne alintăm şi-ncercăm să dăm vina pe Volodea şi Vladimir. Sau pe neveste, de parcă ar fi războiul lor.

Noroc că nu suntem singurii. The Telegraph remarca recent, cu ironie, că şi „la Paris, Emmanuel Macron suferă de o zelenskită acută şi şi-a pierdut simţul judecăţii”. Am preluat poza alăturată de pe RFI. Ok, să zicem că pe Macron l-am putea înțelege, că e-n campanie, și era preşedinte înainte să devină actor. Meanwhile, undeva în drum spre Sibiu, președintelui României Klaus Iohannis îi scapă cuvântul „angoasă”. E groasă! Army photo by Michele Wiencek via DVIDS. Continuă lectura „Ucraina ca scuză”

Clujeanul obişnuit

Nu ştiu ce m-a făcut să ies din starea mea de resemnare hibernală faţă de cotidian şi să scriu despre Cluj între pandemie şi război la graniță. Poate ciuda c-aveam parte de o năpastă (covidu`) aproape banalizată, cu care mai că mă obişnuisem, da` nu ştiam, poate că prea ușurat răsuflasem la ridicarea restricțiilor. Eram fericiţi şi nu ştiam, scriau unii pe Facebook.

Sau credeam c-apropierea primăverii mă va scoate nițel din starea de auto sau semi-izolare, şi-o să mai uit de facturile umflate la gaz şi la curent, dar nu. L-a mâncat în fund pe barbarul de la Răsărit s-arate lumii că vrea să fie auzit când cere garanţii de securitate şi-a început ceea ce doar el și-ai lui numesc „operațiuni speciale” în Ucraina. Așa că diminețile de martie, în loc s-aducă lumină și-un pic de soare cu dinți după nopțile reci, și niscaiva astenii de primăvară, au venit cu semnale tot mai apropiate de granița de nord-est. Pe care-o mai trece din când în când câte-o dronă, de care aflăm doar după ce pică într-o ogradă, accidental.

Continuă lectura „Clujeanul obişnuit”

Cele mai „cumva” firme de curierat

Sunt multe firme de curierat în piață și prea puține reglementări în domeniu care să le mai sorteze. În lipsa unor reguli generale de conduită și a unei autorități care să le aplice (sigur că există ANCOM, o lege și o diviziune CAEN – Activități de poștă și de curier) au apărut câteva aplicații, pe care le-am semnalat la momentul potrivit aici. Am și lucrat o perioadă cu ecolet – la care am renunțat din anumite motive procedurale stupide – și am păstrat doar contul pe colete-online, pe care-l folosim când partenerii de afaceri nu au contract cu vreun curier.

Între timp, am cochetat cu câteva firme de curierat de la care am cerut oferte (Cargus, DPD, Fan sau TP). În baza propriei experiențe cu firmele naționale de curierat, am să le înșir pe cele mai cunoscute, cu avantaje și dezavantaje. Pe locul 1 este indiscutabil FAN Courier. Sunt cei mai mari (cifră de afaceri de peste 1 miliard de lei), au cea mai tare rețea (peste 11.000 angajaţi), atâta doar că au mărit de vreun an tarifele. Şi cred că le vor majora iar cât de curând, din cauză de prețul benzinei, așa că nu sunt tocmai cea mai bună alegere, dacă iei în considerare raportul preț calitate.

Dar, dacă ții neapărat ca pachetul tău să ajungă la timp, fără să ții cont de costuri (chiar dacă la greutăţi mici tarifele lor sunt similare cu ale altor firme), deci dacă ai o trimitere de importanţă vitală, care ar încurca pe cel căruia-i trimiţi  coletul dacă întârzie, n-ai cum să-i eviţi. La colete mici cei de la FAN sunt scumpi, dar buni. Un alt punct forte al lor este că se vor extinde şi în Republica Moldova. Problema mare la FAN sunt coletele lungi sau voluminoase, pentru care trebuie să-şi trimită alte maşini decât cele standard (camioane, la cele foarte lungi) şi aici trebuie să-i anunţi din timp.

Sau să recurgi la firme specializate gen Pallex. Pe locul doi vine Cargus, un curier rebrenduit recent, în pandemie, care a scos la sfârşitul anului trecut o destul de atractivă ofertă la pachete pentru firme. Iar oferta sau promoţia lor continuă şi acum, cu toate majorările de preţuri la combustibili şi energie, chiar sunt curios dacă şi cât timp şi-o vor putea menţine. Până să apară DPD, Sameday şi alte noutăţi pe piaţă, îi vedeam pe locul 3 pe cei de la NEMO. Asta până să lucrez cu ei şi să aflu că sunt în insolvenţă. I-am ales pentru că prezentau la acea oră câteva avantaje: primul, depozitul lor central era aproape de firmă.

Îi vedeam că sunt mari, bine organizaţi, că au maşini, oameni, pe scurt logistică ok. Cu toate problemele lor, ştiam că au mai puţine comenzi ca alţii şi astfel puteau face faţă livrărilor, fără haosul de la FAN. Asta până când ne-au anunţat că suntem prea mici pentru ei, în luna când am coborât sub 50 de livrări şi ne-au anulat contractul. Până atunci au fost ok, deci îi recomand la livrările fără ramburs în cont colector. Acolo ai ceva emoţii, dar până la urmă totul se termină cu bine. Pentru colete grele, o soluţie sunt şi cel de la Dragon Star, nu ai doar varianta Pallex. Role de banner sau prelată primesc de obicei cu ei, deci probabil că au tarife bune nu doar la pacheţele mici.

O firmă care vine bine din urmă mi se pare şi DPD, atâta doar că nu livrează sâmbăta – în caz că ai astfel de solicitări urgente de la parteneri. O altă firmă cu care am lucrat pe la fostele mele joburi este Transilvania Post. Dacă la început mi s-a părut drăguţă focusarea lor doar pe zona Ardealului, pentru restul ţării având o singură excepţie – Bucureştiul – în timp am fost dezamăgit de modul lor de lucru. Precum a mai fost la noi în cazul NEMO, s-ar putea să aveţi motive să preferaţi colaborarea cu o firmă mai mică – pentru că ar putea să fie un pic mai serioasă, dar nu e cazul aici.

Transilvania Post este una din puţinele firme de curierat pe care nu o recomand. Au (auto)baza în curtea unde ne-am mutat de nici jumătate de an, aşa că am încercat din motive de proximitate dar n-am reuşit, cu toată răbdarea, să avem o relaţie comercială cu ei. De evitat. Şi asta o spune unul care a lucrat aproape cu toată lumea, inclusiv cu Toya curier, de care nu prea cred c-aţi auzit. Ei bine, noi ne-am înţeles şi cu ăştia – adică am trimis colete, şi au ajuns ok la destinaţie – deci n-avem motive să nu-i recomandăm. În concluzie, dacă sunteţi o firmă mică eu vă recomand aplicaţiile de curierat gen colete-online sau woot (pe care am să-i încerc cândva).

Or fi având aplicaţiile astea dezavantajele lor, dar măcar testezi piața în zona ta, pentru că atunci când vine vorba de curieri, nu te poți baza pe ce zice lumea. În unele orașe o firmă e ok, în altele poate șchiopăta, după cum se prezintă echipa locală. Piața e cam sălbatică, după părerea mea, iar strategiile sau politicile firmelor nu sunt uniform implementate, ci după cum or găsit și ei oameni. Așa că, dacă nu aveți contract cu un curier, începeți prin a vă creea un cont pe o aplicație și întrebați-vă partenerii cu ce firmă preferă să le livrați. S-ar putea să fie cea mai bună alegere până ce piața mai triază din firme. Noi la Colorim așa procedăm.

 

Clujul între pandemie și război la graniță

Războiul din Ucraina va prelungi perioada (oricum incertă) de refacere economică a României după pandemie. Ce se va întâmpla în Rusia, devenită “pudelul Chinei” și-n Belarus, aproape “județul Rusiei”? Asta mi se pare mai puțin important și prefer să mă focusez pe județul și orașul Cluj, la cum va fi afectată marea urbe de pe Someșul Mic. Păi haideți să vedem ce-a făcut Emil Boc în pandemie:

Eu unul n-am văzut nicio chestie SF, vreun spital nou șamd. Ah, stați, l-a plimbat pe Câțu pe la festivaluri, s-a întâlnit cu Simion – a făcut adică ce știe mai bine micul primar al marelui Oraș: PR. Și-a făcut PR, carevasăzică. Ce ne putem aștepta de la el în rezbel? Să pună steaguri, să-și lase favoriții să toace banii în continuare prin sinecuri, să facă PR… că doar la asta se pricepe. Clujul este în regiunea Nord-Vest, adică aproape de granița de nord, cu Ucraina – nu chiar foarte aproape de ea, da` orșicum.

Mai sunt câteva județe de parcurs până acolo, adică vreo câteva diviziuni administrative specifice Ţării Româneşti, la care am revenit după reforma din 68. Nu auzim încă războiul, dar o să-i simțim în curând efectele, că vrem sau nu. Deocamdată observăm doar ceva mai multe mașini din Ucraina în parcări. Mai apoi cred că vor dispărea avantajele comparative, sectorul serviciilor și alte domenii neesențiale vor intra în colaps + cred că și importanța imobiliarelor pe plan local va scădea. În ciuda creșterilor constante de prețuri, oamenii au început să înțeleagă că nu e doar Clujul pe hartă și că, în ciuda unor avantaje, mai sunt și alte locuri în lume unde te poți simți în siguranță și unde poți savura calitatea vieții de provincie.

Ce nu a reușit pandemia, va face războiul de la granița de nord, adică va încetini puțin gentrificarea orașului: Clujul oferea oricum cea mai bună calitate a vieții doar în Centru. În cartiere, municipalitatea oferă doar cele mai bune promisiuni, după cum afirmă în Ziarul de Cluj Florin Moldovan, un critic constant al administrației Boc. Sigur, planurile în curs vor merge mai departe, din inerție și, ca un debușeu, vor crește sau se vor menține prețurile mari la chirii.

Faptul că revin studenţii cu studiul în format fizic şi cei câţiva ucraineni rătăciți pe aici vor da un imbold proprietarului clujean să-și mai recupereze din pierderile cauzate de pandemie. Dar cred că investițiile imobiliare noi, încă ne-ncepute, vor stagna un pic mai mult pe planșetele arhitecților, iar mâna neobosită a primarului Boc se va odihni ceva mai mult între semnături. Așa că administrația locală va găsi poate timp să continue cu digitalizarea aia pe bune, poate va chiar angaja un IT-ist pe care nu-l găsește de atâta vreme. Sursă foto: Cluj24.ro

Paradoxul pieței imobiliare locale

Cine cumpără apartamente și case în Cluj? O piață locală în care nu doar vânzătorii (dezvoltatorii) s-au înmulțit, ci și cumpărătorii: dacă acum 20 sau 30 de ani clienții agențiilor imobiliare erau în principal medicii și funcționarii de stat cu salarii mari, acum sunt foarte mulți bani în piață (stă pe mult cash, sau cel puțin asta se spune), așa că s-a mai diversificat și profilul „proprietarului”.

Ce mai ține „în sus” piața imobiliară?

Printre clienți apar și actorii din justiție: politicieni șpăgari, judecători, proxeneți, video-chatiste, plasatori de forță de muncă din țări exotice, etc. Oameni care ar trebui să aibă de-a face mai degrabă cu celulele decât cu apartamentele noi – dar poate că de-aia se fac tot mai mici, încăperile, nu doar pentru că au crescut prețurile pe metrul pătrat de beton construit.

Acesta sunt paradoxurile pieței: că nu cumpără cine are stringentă nevoie (tinerii căsătoriți și studenții / absolvenții cu bani, printre puținii naivi din piață), ci doar cine-și permite; așa se explică faptul că, deși populația e în scădere (deci și cererea de apartamente ar trebui să mai slăbească) și încă se mai construiește în draci (deci oferta crește), prețurile sunt tot sus. Asta cel puțin în Capitală și orașele regionale (cu locuri de muncă destule): Cluj, Iași, Timișoara.

Creșteri majore au înregistrat sau vor înregistra acum, pe final, și orașele de rang  economic II gen Brașov (în topul creșterilor pe 2021), Sibiu (va fi probabil în top 2022, datorită comandamentului NATO care se deschide aici), Oradea, (unde se construiește în draci, avantaj infrastructura). Și cam atât, în restul țării se păstrează ideea că nu scad prețurile, deși nu prea are cine să cumpere.

Dependența economiilor de banii tipăriți este pe cale să se tripleze în contextul crizei economice produse de pandemie. O mare parte din acești bani aruncați „din elicopter” se regăsesc în active financiare (vezi Bitcoin, Ethereum) și imobiliare supraevaluate. Odată ce stimulentele vor fi diminuate, bulele se vor sparge. Bitcoin deja scade, oare de ce?

Când se va sparge bula?

Cine cumpără imobile acum nu este afectat de pandemie, iar cine vinde, probabil că nu e forțat să o facă. Este o piață de lux, nu una reală, în care nu vor scădea încă prețurile. Și totuși, când se va întâmpla asta, când se va sparge bula? Pentru că e clar că ne aflăm în plină bulă imobiliară, iar mediul rural și urbanul mic, cele care au alimentat bulele din 2008 și 2021 sunt aproape pustii azi.

Estimez că se va întâmpla la un an, maxim doi de la sfârșitul pandemiei. Dacă Omicronul va fi ultimul val și totul se termină în iarna lui 2022, efectul banilor injectați în „susținerea economiei”, al căror efect va mai persista o perioadă, și impozitele penibil de mici pe proprietate din Romania vor ține prețurile sus până în 2023, poate chiar până prin 2024.

Primele scăderi vor lovi întâi orașele fără speranță gen Onești, Mizil, Târnăveni sau Drobeta Turnu Severin, care se vor depopula. Vor urma suburbii și zone rău famate din orașele bune, așa numitele ghetouri – zone unde, în mod. clar proprietățile se vor deprecia. Pe litoral și la munte, în așa-numitele „case de vacanță”, va apărea și la noi fenomenul Okupa, prezent în Spania și Italia.

Cum încep căderile?

Violent. Oameni sărăciți și sălbăticiți de criză, grupuri de migranți sau alte categorii de persoane aflate la periferia societății, vor fila și ocupa locuințele libere sau ale celor care dau mai rar pe acolo. Scăderi vom vedea și la blocurile vechi, prost întreținute, la care  apar probleme grave (canalizare, structura)-și pe care nu le va mai repara nimeni, că nu prea mai merită.

Am prognozat deja că, dacă bula imobiliară a început în 2021, punctul său de maxim va fi 2023, cel târziu 2024, când vor începe scăderile. Prețurile se duc apoi evident la vale în 2025, când ultimele rezerve ale dezvoltatorilor se vor epuiza, așa că, dacă aveți nevoie de locuință, ar trebui ca pe atunci să aveți banii de avans, deși nu știu cine va mai da credite. Probabil cu garanții de la stat, ca o reacție întârziată și disproprorționată, ca de obicei.

Dar acestea sunt aspecte pe care nu le va evidenția nimeni – poate doar adepții teoriilor conspirației să le observe și să le exagereze. Veți auzi doar de bine. Asta pentru că după căderea din 2020, cauzată de pandemie, piața și-a mai revenit în 2021. Datele Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI) arată că numărul clădirilor și terenurilor vândute în România a crescut cu 13,6% în 2021 față de 2020. Bine, nu face nimeni comparații cu 2019, ultimul an bun.

Timișoara CEaC, cronica unui eșec anunțat

Azi directoarea executivă a Asociației Timișoara 2021 – Capitală Europeană a Culturii (ATCEE) și-a depus demisia cu preaviz. Doamna Simona Neumann, care conducea Asociația de 9 ani, va părăsi structura cu începere din 25 ianuarie 2022. Demisia vine în contextul tensiunilor locale, acutizate la venirea la conducere a primarului Dominic Fritz. Prin Timișoara se zvonea că doamna Neumann va candida din partea PSD.

După alegerile locale (la care d-na Neumann nu a mai candidat), noul primar a inițiat o structură paralelă Asociației Timișoara 2021, care să se ocupe concret de proiectul finanțat până acum doar cu fondurile municipalității. Aceasta se numește Centrul de Proiecte al Municipiului Timişoara, o structură nou înființată la nivelul administrației publice locale, coordonată de Echipa Curatorială Timișoara 2023.

Demisia Simonei Neumann este ultima dintr-o lungă serie survenită de-a lungul timpului în rândul organizației care și-a pierdut odată cu principalul finanțator și obiectul activității. Seria a fost deschisă, în 2018, de președintele de onoare al Asociației, domnul Ioan Holender, timișoreanul care a fost director al Operei de Stat din Viena, rămas, după pensionare, consultant artistic al instituției.

Acesta a renunțat public la funcția oferită de ATCEE menționând că nu își vede rostul, atât timp cât nu a fost niciodată consultat. În același an, după cum anunță sursa citată mai sus (Evz.ro), d-na Corina Răceanu, reprezentanta Institutului Intercultural în board-ul ATCEE, a anunțat că demisionează printr-o scrisoare făcută publică pe Facebook.

Anul trecut, din Consiliul Director al Asociației își mai dăduseră demisia actorul și regizorul Ion Caramitru, ales în calitate de personalitate publică din domeniul culturii, cu profil internațional, și doctorul Mihai Gafencu, reprezentantul scenei culturale independente si al sectorului industriilor culturale și creative. Tot în iulie 2020 și președintele Consiliului Director al Asociației Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2021, omul de afaceri Horațiu Rada a demisionat din funcție.